„Noi copiii aşteptam Crăciunul cu un fior de teamă şi de bucurie în acelaşi timp ştiind că este un timp magic în care tot ceea ce făcusem/spusesem pe parcursul anului va fi socotit şi apreciat sau criticat. Aşteptam pe Moş Crăciun cu dorul unei aventuri (a sa) pe care noi o intuiam şi o descriam în gând ca fiind teribilă, prin nămeţi uriaşi, vânturi furioase şi geruri năpraznice şi încununată de marea victorie a sosirii sale cu brăduţul intact şi sacul cu daruri neştirbit de nicio lipsă.
La noi Mosul venea din Avrigel cu sania meşterită din toamnă şi trasă de un iepure dacă era zapadă sau de un cerb alb, dacă era gheaţă, în calea lui alerga un lup alb, uriaş, ca nu cumva lupii, supăraţi că li se încheiase anotimpul, să poftească la cerbul sau iepuraşul moşului.
Moşul se stabilea în Avrigel încă din toamnă după ce gospodarii coborau oile şi stâna ramanea goală, ultimul baci lăsa acolo un sac nou pentru daruri, un cojoc de oaie şi o căciulă de miel să-i ţină Moşului de cald, atunci Crăciunul cobora din cer şi se apuca de treabă: repara stâna, aducea lemne şi începea sa meşterească sania. In fiecare zi făcea câte un drum prin pădure pentru a căuta brăduţii ce urmau să fie duşi la copii, agăta în brăduţii potriviti un fir de lână albă pentru a-i recunoaşte atunci când va veni vremea.
Bunicul imi spunea că într-un an se născuseră atât de multi copii încât moşului nu i-a ajuns lâna pentru a însemna brăduţii aşa că a început să-şi tot ia câte o şuviţă din barbă până a rămas spân, de aceea a fost nevoit să ceară, când a intrat în sat, un caier de lână pentru a-şi pune barbă ca să-l recunoască cei mici. Pentru că nimerise la o casă săracă gospodina n-a avut lână şi i-a dat un fuior de cânepă, aşa că Moşul nostru venea imbrăcat cu cojocul din blană de oaie, căciula de miel şi barbă din fuior de cânepă, iar sacul era asemeni celor cu care bunicul ducea porumb la moară: din lână şi cânepă cu semnele gospodarului pe el. Se vede treaba că bunica era cea care ţesea sacii mosului de aceea întotdeauna sacul avea semnele ei.
Stiam că, dacă este senin, putem vedea, undeva în direcţia muntelui Suru, luminiţa de la stâna Moşului şi mai ştiam ca acolo, în Avrigel, sacul se umplea, încet-încet, cu ceea ce Moşul credea că merităm. Ne străduiam uneori, în serile senine din apropierea Craciunului, să desluşim o luminiţă şi priveam spre păduri până când ne usturau ochii. Se mai lăudau unii copii că au văzut lumina, ba mai mult că se şi mişca, aşa că sigur Moşul era acolo, dar nu erau întotdeauna crezuţi. Mai povestea câte un bătrân ca l-a întalnit pe Moşul căutând brăduţi prin pădure, iar noi copiii îl ascultam cu sufletul cât puricele şi ochii măriţi de curiozitate, dar bătrânul nu dădea amanunte şi lăsa taina să ne cutreiere visele din fiecare noapte.
Mai ştiam că Moşul este supărat pe Măiestre încă de când îi pociseră calul cu corn de argint în frunte şi în fiecare iarna le pedepsea să simtă răceala zăpezii îngheţate sub talpi, în timpul dansului din poieniţa, până le sângerau degetele, obligându-le să danseze până când el se intorcea din sat şi urca în cer, ne infioram gândindu-ne cum este să dansezi cu picioarele goale pe zăpada îngheţată, atunci îl simţeam pe Moşul mai aproape de noi, mai prieten şi desenam un cal alb cu corn strălucitor în frunte, aşa cum fusese al lui, puneam desenul în geam să-l vada Moşul când trece noaptea peste sat şi adormeam fericiţi că putem şi noi să-i facem un dar, visam cai albi cu corn de argint în frunte şi zâne străvezii dansând îngheţate în poieni.
Ajunul Crăciunului aducea miros de cozonaci, sunetele zurgălăilor de la caii feciorilor ce umblau după lemne, Steaua şi nerăbdarea cu care aşteptam seara cu tot noianul ei de minunăţii: colindul feciorilor, luminile din curţi şi mai ales Moşul.
Era mare mirare cum Moşul reuşea să strecoare în casă bradul împodobit fară să piarda nimic din el, fară să lase nicio urmă ( pe vremea aceea Moşul aducea bradul) tot aşa era de mirare cum reuşea să îndese în sanie toti brăduţii pentru toţi copiii fără să-i smotocească, ştia întotdeauna momentul în care să vină ca nu cumva să se nimerească odata cu ficiorii şi nu era niciodată grăbit. Banuiau copiii că Moşul oprea cumva timpul în loc pentru ca noaptea să fie destul de lungă să-i ajungă, dar n-a reuşit niciunul să stea treaz ca să demonstreze acest lucru. Căutau copiii prin zapadă ca să ştie dacâ Moşul venise cu sania trasă de iepuraş sau de cerb, dar Moşul ştia să nu lase niciun fel de urmă iar copiii râmâneau nedumeriţi şi taina Moşului nedescoperită.
Mai povestea câte un bătrân că-l ajutase pe Moşul gârbovit să coboare sau să urce în sanie şi că-i cărase sacul ori bradul sau, mai de mirare, că-l întâlnise pe drumul spre Avrigel când se intorcea în dimineaţa de Crăciun obosit şi flămând iar copiii ascultau cu ochii măriţi de uimire şi întrebarea : „oare ce mănâncă Moşul ?” le chinuia imaginaţia de câte ori se aşezau la masă. Mai era câte o întrebare la care nu aveau răspuns copiii: dacă moşul mai rămânea în Avrigel după Crăciun sau suia in cer să aştepte toamna următoare, şi mai ales… ce făcea cu sania? Atunci toţi îşi propuneau să urce la vară la stână. Dar până la vară mai era mult, acum era Crăciunul care trebuia trăit şi simţit cu toată bucuria care încăpea un sufletul lor”.
Amintirea, care, profund, ține de păstrareatainelor și amintirilor de Crăciun în Țara Cerurilor Deschise, ne-a fost împărtășită de doamna Maria Grancea, directoarea Bibliotecii și Muzului din Avrig.
